Episodul final din saga Moromeților reprezintă rămasul bun de care această poveste avea nevoie.
Viziunea lui Stere Gulea e unică pentru cinematografia românească a momentului. Dramă şi poveste de dragoste cu încărcătură politică, Moromeţii 3 (proaspăt scos din cuptor pentru premiera mondială de la TIFF) încheie istoria scrisă de Marin Preda. Anul e 1954, Stalin a murit recent – şi taberele trebuie recalibrate –, iar Vera (Olimpia Melinte) şi Niculae (Alex Călin) îşi trăiesc zbuciumata idilă într-un sistem opresiv, unde ori colaborezi, ori plăteşti.
Diferenţa poate atârna de o şansă. „Eu m-am oprit la Bucureşti.” / „Şi eu, la canal.” – un dialog scurt ce conţine adevăruri dure, scrise pătrunzător de Gulea, care semnează un scenariu bazat pe însemnări proprii şi pe jurnalul lui Preda, pentru că a simţit că trebuie să mai spună ceva, că încheierea putea fi rotundă doar aşa.
Vera e măritată şi Niculae se vede nevoit, împotriva inimii, să o împartă. Momentan, dar momentanul se poate transforma oricând în permanent. Acceptă această situaţie pentru că lucrurile, în viaţă, nu sunt niciodată simple. Pentru el, ea reprezintă o muză, chiar dacă imperfectă. Revenit, ca om realizat, în satul natal pentru o acţiune propagandistică legată de colectivizare, mezinul familiei Moromete simte lupta interioară a celui prins între propria conştiinţă şi impunerile exterioare.
Suspiciunea, frica de a nu derapa, sunt peste tot. Doar exemplul său, omul pe care îl iubeşte cel mai mult, rămâne cumva neatins. Dar ce mai poate Ilie să facă? Acum e bătrân şi epoca nu o mai înţelege – sau, poate, doar nu o acceptă. Cum te poţi adapta când, iată, reperele încep să îţi fie contaminate cu lașitate, minciună și conformism. Cine va fi Niculae?